Pietre, zgomot, aroganţa, parvenire, testosteron diluat cu bere, o gloată mare de zăpăciţi care aşteaptă un semn, un gol, o chemare...în 2 cuvinte : jocul fotbalului... joc, nu sport. Nu-i greu de înţeles... alege-ţi echipa (sau dacă te dai cunoscător îţi alegi un jucător) şi strigă...strigă tare. Strigă până se termină meciul şi după mai strigă încă 5 minute după arbitru. După această operă vulgaro-colectivă ce merge bine ? ce îţi reface vocea pentru a putea răspunde cât a fost scorul ? Ar trebui nişte alcool metilic dar mulţi se resemnează cu ce găsesc în primul birt.
Fotbalul nu e ceva rău, nu. El are un scop clar şi precis : uneşte lumea, îi face pe toţi să creadă că fac parte dintr-un tot unitar. Există o singură problemă: pentru a se realiza o nivelare trebuie toţi aduşi la nivelul cel mai scăzut... invers ar fi infinit mai greu. Aşa că după un meci nu trebuie să ne complacem în starea în care ne-am aflat; trebuie să fugim repede cât de repede putem. Altfel riscăm să căpătăm o formă cronică de boală : să căutăm şi să găsim un idol, un model. De la euro-ţiganul cu zeci de crampoane de einsteiniu atârnate la pieptu-i musculos până la cel mai disciplinat şi muncitor cărător de pian (cum zicea nea Oli) toţi sunt nişte origami unidimensionali.
Fugiţi !!!
in sfarsit am primit o raspuns la intrebarea "ce gasesc barbatii la fotbal?"; scandal, refulare...dar sa stii ca partea cu modelul este identitatea secundara!
RăspundețiȘtergere